Prima săptămână în Danemarca

Scrisul este o pasiune pe care voiam de foarte mult timp să o dezvolt, să încep să scriu într-un mod mai serios, să postez ceea ce scriu, însă de fiecare dată când încercam ceva sfârșeam prin a șterge tot și a renunța. De ce? Pentru că nu aveam un subiect adevărat, pentru că lucrurile de care mă agățam nu mă reprezentau și nu ajutau pe nimeni cu nimic, erau fraze goale ce sunau bine. 

Acum însă am despre ce să scriu! Am ajuns acum o săptămână în Danemarca, și aș avea nevoie de tot timpul din lume pentru a descrie cât de multe am văzut aici, cât de evoluați sunt ca societate, cât de buni sunt oamenii. Da, asocierea dintre substantivul om și adjectivul bun există și nu este o raritate așa cum este în România. 

Dar în acest articol nu vreau să vorbesc despre țară și despre cât de frumos trăiesc aici, câte facilități există și ce sistem bine pus la punct au danezii, vreau să vorbesc puțin despre facultate și despre ceea ce ne învață și ceea ce facem în cadrul Universității VIA din Viborg. 

Încă din prima zi, profesorii au insistat să lucrăm în echipă, să ne cunoaștem mai bine, să nu avem inhibiții atunci când vorbim în fața colegilor, să ne exprimăm liber și să ne spunem ideile. Sigur, acest lucru ni se spune și în România, dar este aplicat și la noi? Dacă în Danemarca dai un răspuns greșit, profesorul îți zâmbește politicos, te invită să te mai gândești, te încurajează și trece mai departe. În România, același răspuns greșit primește o încruntătură, un rânjet de superioritate în colțul gurii și după firea fiecărui profesor o jignire, un punct scăzut sau o frază ironică. Nu toți profesorii sunt așa, nu vreau să generalizeze, însă puținii care au suflet și dorință de a le arăta studenților ce înseamnă să fii om și de a-i învăța cu adevărat ceva sunt lăsați în umbră.

Revenind la facultatea din Viborg... După primele zile de acomodare, în care ni s-au explicat regulile campusului, ale Universității și detaliile tehnice, am intrat în activitatea propriu-zisă. Eu personal mă așteptam la cursuri, 6 ore în care profesorii vin și predau, câteva pauze insuficiente pentru a te muta de la o clasă la alta și apoi liber. 

Nici vorbă. În primul rând, aici orarul se schimbă săptămânal. Dacă azi ai cursul despre inovație, săptămâna viitoare în aceeași zi o să ai cursul de într-ajutorare socială. În al doilea rând aici există teme. Da, da, aproape ca în clasele primare. Ai teme în fiecare zi, nimeni nu te lasă să tragi de timp până în sesiune și să înveți totul într-o noapte. 

În plus, aici faci proiecte. Și în România făceam, binînțeles, dar nu se compară un proiect pe semestru, cu un proiect pe săptămână. 

Din prima săptămână am fost puși să lucrăm la un proiect mai mare și mai important, în cadrul întregii Universități, cu toate facultățile la olaltă, studenți internaționali și studenți danezi lucrând cot la cot. Și la ce lucrăm? Ei bine, suntem 15 echipe a câte 6 oameni, ce au de studiat, de înțeles și de rezolvat unul dintre țelurile mondiale privind Planeta noastră. Aceaste țeluri se numesc UN Goals și sunt 16 la număr. Fiecare dintre ele militează pentru rezolvarea unei probleme. Țelul numărul 1 este: fără oameni săraci până în 2030. 

În afara faptului că nu auzisem niciodată despre aceste țeluri, sub numele acesta, căci despre ele în general aveam habar, ideea proiectului mi s-a părut puțin fantezistă. Cum adică să venim noi, studenți de 20 de ani cu idei pentru a rezolva problemele Pământului? Sigur, eu am idei, dar și mai sigur nu le pot pune niciodată în practică, pentru că nu am bani, nu am suportul Guvernului, nu am influență, pe scurt ideile mele rămân la stadiul de idei. 

Ei bine, ceea ce nu am înțeles eu din prima este că exact aceasta era ideea proiectului, de a ne face să gândim la nivelul nostru. Suntem învățați să gândim la nivel înalt, să facem planuri fanteziste și să vrem ceva ce oricum, noi personal nu putem obține. Aici însă, am învățat că schimbarea începe de jos. Niciodată să nu mai spui Eu nu reciclez, pentru că oricum sunt alții care nu o fac, și oricum pădurile se taie. Eu vreau să se planteze mai mulți copaci, asta este important. Nu, important este să ajutăm cu toții, să ne dorim cu toții să ne fie mai bine și să facem cât putem fiecare. 

Proiectul în care sunt implicată își propune să creeze prototipuri ce vor fi testate la nivelul nostru, al studenților, dar care ar putea aduce beneficii și la nivel înalt. 

În concluzie, putem să schimbăm ceva doar dacă plecăm de la propria noastră persoană. Pe alții nu îi vom putea schimba niciodată, dar pe noi da. Noi suntem singurul material maleabil pe care îl putem mula după voința noastră.