UN Goals și cum să îți pese de ceilalți

În 1992, în Rio de Janeiro s-au strâns nu mai puțin de 178 de țări pentru a adopta planul Agenda 21, un plan ce avea ca scop protejarea mediului înconjurător și îmbunătățirea calității vieții oamenilor din zone defavorizate. 

În anul 2000, la New York, țările membre ale Organizației Națiunilor Unite (United Nations) au elaborat un nou plan de acțiune până în 2015. Acest plan avea 8 puncte principale, toate legate de reducerea sărăciei. În acel moment 36% din populația Planetei nu avea resursele de bază pentru supraviețuire, resurse ce includ hrană, apă, o casă, haine. De la 36% se dorea să se ajungă la 18%. Planuri ambițioase, mai ales pe o perioadă atât de scurtă, doar 15 ani și mai ales având în vedere că populația Planetei creștea vertiginos de la un an la altul. Și totuși ce s-a întâmplat? Ei bine, ceea ce trebuia să se întâmple, ba mai bine. Populația săracă a scăzut de la 36% la 12%. Deci planul a fost atins? Bineînțeles, ba chiar întrecut. 

În 2015 țările membre s-au adunat din nou, creând o listă de 15 noi idealuri mondiale. 

1. Fără sărăcie pe Pâmânt

2. Fără foamete

3. Sănătate și un mediu optim de viață

4. Educație de calitate

5. Egalitate între sexe

6. Ape curate

7. Energie accesibilă pentru toți

8. Locuri de muncă și dezvoltare economică

9. Industrie, inovație și infrastructură

10. Reducerea inegalităților 

11. Dezvoltarea durabilă în orașe și comunități

12. Producția și consumul responsabil

13. Acțiunea climei 

14. Viața în apă

15. Viața pe uscat

16. Pace, justiție și dreptate 

Aceste 16 țeluri trebuie atinse până în 2030. Cum? Cu ajutorul fiecăruia dintre noi. Unde-s mulți puterea crește. Doar că aici începe tărășenia. 

Înainte de a ajunge în Viborg nu am auzit de aceste idealuri, de aceste țeluri mondiale. Deși problema mediului înconjurător mă interesează și am căutat să mă informez despre reciclare, despre obiceiurile proaste în ceea ce privește consumul de produse zilnice, despre încălzirea globală, totuși nu am ajuns niciodată să dau peste această listă de obiective mondiale. Evident știm cu toții câteva din aceste obiective, de exemplu cine nu a auzit de dezvoltarea durabilă? sau de egalitatea între sexe? sau de toleranța față de cei cu disabilități? sau de reducerea sărăciei și foametei? 

Problema este că noi doar auzim, în treacăt. În școli, în licee, în facultăți nu ni se vorbește despre aceste lucruri, despre problemele mondiale. Noi, din păcate suntem preocupați doar de noi. Nu vedem că facem parte din ceva mai mult, din ceva mai amplu. Din păcate nu ni se spune ce se întâmplă la nivel mondial, iar ca să cauți tu de unul singur, cu greu ajungi la o informație venită din surse de încredere. 

În cadrul proiectului VIA Challenge am lucrat și am încercat să găsim soluții practice și posibile pentru obiectivul cu numărul 13. Am fost o echipă de 6 persoane, fiecare din noi a venit cu puțin, cu ideile și opiniile lui și am realizat un program de 2 săptămâni pentru copiii din grupa pregătitoare și clasa 0, ce se conturează în jurul ideii Cum poate un copil să ajute Planeta și mediul înconjurător? Astfel am întocmit o listă de activități prin care copiii urmau să înțeleagă ce este reciclarea și cum să nu mai arunce atât de multe lucruri la gunoi: de exemplu o jucărie stricată poate fi reparată, o sticlă de apă pe care o cumperi azi poate fi reumplută. 

Vineri am avut evaluarea. Fiecare echipă și-a prezentat proiectul și munca depusă în fața a 8 membrii ai unei comisii. După prezentare, eu mă așteptam ca aici să se încheie tot. Am avut o idee, a fost apreciată, am prezentat un prototip, dar atât, pentru că din ce știu eu, nimeni nu revizuiește programa grădinițelor și a școlilor pentru că așa au spus 6 studenți, oricât de bună ar fi ideea. 

Minune mare însă, după prezentare, într-o scurtă pauză, unul dintre membrii vine la o colegă din echipă și îi dă cartea lui de vizită. Îi spune că proiectul îi place, că ideea este foarte bună, că am răspuns la toate întrebările excelent și că el ar dori să sponsorizeze aceast program pe viitor. 

Rămăsesem cu gura căscată și nici în română nu îmi mai găseam cuvintele, când apare o doamnă, alt membru al comisiei. Ne felicită și ea, mai studiază o dată orarul făcut de noi pentru cele 2 săpătămâni de proiect și ne spune că grădinița ei ar fi încântată să înceapă din mai aceste activități. 

Deja nu mai puteam să zic nimic. Nici colegii mei nu mai știau ce să facă, eram peste măsură de fericiți și nici măcar nu se termină aici. Una dintre profesoare ne spune că în perioada practicii de o săpătmână pe care o vom avea în grădinițe sau școli, ne este permis să implementăm deja programul nostru, sau cel puțin parte din activități. 

Bineînțeles că noi nu am fost singurii care s-au ales cu sponsorizări și promisiunea că produsul nostru va fi ceva real, palpabil. Multe echipe au avut aceleași rezultate ca ale noastre. Întrebarea mea este... Oare sunt vorbe în vânt, sau acești oameni chiar vor vrea să pună în aplicare soluțiile noastre?

Prima săptămână în Danemarca

Scrisul este o pasiune pe care voiam de foarte mult timp să o dezvolt, să încep să scriu într-un mod mai serios, să postez ceea ce scriu, însă de fiecare dată când încercam ceva sfârșeam prin a șterge tot și a renunța. De ce? Pentru că nu aveam un subiect adevărat, pentru că lucrurile de care mă agățam nu mă reprezentau și nu ajutau pe nimeni cu nimic, erau fraze goale ce sunau bine. 

Acum însă am despre ce să scriu! Am ajuns acum o săptămână în Danemarca, și aș avea nevoie de tot timpul din lume pentru a descrie cât de multe am văzut aici, cât de evoluați sunt ca societate, cât de buni sunt oamenii. Da, asocierea dintre substantivul om și adjectivul bun există și nu este o raritate așa cum este în România. 

Dar în acest articol nu vreau să vorbesc despre țară și despre cât de frumos trăiesc aici, câte facilități există și ce sistem bine pus la punct au danezii, vreau să vorbesc puțin despre facultate și despre ceea ce ne învață și ceea ce facem în cadrul Universității VIA din Viborg. 

Încă din prima zi, profesorii au insistat să lucrăm în echipă, să ne cunoaștem mai bine, să nu avem inhibiții atunci când vorbim în fața colegilor, să ne exprimăm liber și să ne spunem ideile. Sigur, acest lucru ni se spune și în România, dar este aplicat și la noi? Dacă în Danemarca dai un răspuns greșit, profesorul îți zâmbește politicos, te invită să te mai gândești, te încurajează și trece mai departe. În România, același răspuns greșit primește o încruntătură, un rânjet de superioritate în colțul gurii și după firea fiecărui profesor o jignire, un punct scăzut sau o frază ironică. Nu toți profesorii sunt așa, nu vreau să generalizeze, însă puținii care au suflet și dorință de a le arăta studenților ce înseamnă să fii om și de a-i învăța cu adevărat ceva sunt lăsați în umbră.

Revenind la facultatea din Viborg... După primele zile de acomodare, în care ni s-au explicat regulile campusului, ale Universității și detaliile tehnice, am intrat în activitatea propriu-zisă. Eu personal mă așteptam la cursuri, 6 ore în care profesorii vin și predau, câteva pauze insuficiente pentru a te muta de la o clasă la alta și apoi liber. 

Nici vorbă. În primul rând, aici orarul se schimbă săptămânal. Dacă azi ai cursul despre inovație, săptămâna viitoare în aceeași zi o să ai cursul de într-ajutorare socială. În al doilea rând aici există teme. Da, da, aproape ca în clasele primare. Ai teme în fiecare zi, nimeni nu te lasă să tragi de timp până în sesiune și să înveți totul într-o noapte. 

În plus, aici faci proiecte. Și în România făceam, binînțeles, dar nu se compară un proiect pe semestru, cu un proiect pe săptămână. 

Din prima săptămână am fost puși să lucrăm la un proiect mai mare și mai important, în cadrul întregii Universități, cu toate facultățile la olaltă, studenți internaționali și studenți danezi lucrând cot la cot. Și la ce lucrăm? Ei bine, suntem 15 echipe a câte 6 oameni, ce au de studiat, de înțeles și de rezolvat unul dintre țelurile mondiale privind Planeta noastră. Aceaste țeluri se numesc UN Goals și sunt 16 la număr. Fiecare dintre ele militează pentru rezolvarea unei probleme. Țelul numărul 1 este: fără oameni săraci până în 2030. 

În afara faptului că nu auzisem niciodată despre aceste țeluri, sub numele acesta, căci despre ele în general aveam habar, ideea proiectului mi s-a părut puțin fantezistă. Cum adică să venim noi, studenți de 20 de ani cu idei pentru a rezolva problemele Pământului? Sigur, eu am idei, dar și mai sigur nu le pot pune niciodată în practică, pentru că nu am bani, nu am suportul Guvernului, nu am influență, pe scurt ideile mele rămân la stadiul de idei. 

Ei bine, ceea ce nu am înțeles eu din prima este că exact aceasta era ideea proiectului, de a ne face să gândim la nivelul nostru. Suntem învățați să gândim la nivel înalt, să facem planuri fanteziste și să vrem ceva ce oricum, noi personal nu putem obține. Aici însă, am învățat că schimbarea începe de jos. Niciodată să nu mai spui Eu nu reciclez, pentru că oricum sunt alții care nu o fac, și oricum pădurile se taie. Eu vreau să se planteze mai mulți copaci, asta este important. Nu, important este să ajutăm cu toții, să ne dorim cu toții să ne fie mai bine și să facem cât putem fiecare. 

Proiectul în care sunt implicată își propune să creeze prototipuri ce vor fi testate la nivelul nostru, al studenților, dar care ar putea aduce beneficii și la nivel înalt. 

În concluzie, putem să schimbăm ceva doar dacă plecăm de la propria noastră persoană. Pe alții nu îi vom putea schimba niciodată, dar pe noi da. Noi suntem singurul material maleabil pe care îl putem mula după voința noastră.