2 iun. 2019

Student în vacanță: Cât m-a costat și ce am văzut (partea a II-a)

Dacă data trecută am vorbit despre ce am văzut și cum a fost experiența mea în general pe durata vacanței de Paște, acum însă vreau să mă axez pe partea economică, deoarece ca student nu ai atât de mulți bani la dispoziție, dar poți avea totuși o vacanță perfectă. 

În primul rând tot ce am plătit am plătit în coroane daneze, dar o să convertesc prețurile în lei.
În al doilea rând pe durata călătoriei am stat în locuri pe care le-am găsit și le-am rezervat prin Airbnb și am călătorit numai cu FlixBus.


Odense
Drumul până la: 3 h; 62 RON
Cazare: 2 nopți; 161 RON (80.5/noapte)

Copenhaga
Drum Odense- Copenhaga: 2 h; 44 RON
Cazare: 1 noapte; 147 RON

Malmo
Drum Copenhaga- Malmo: 1h și 20 min; 23 RON
Cazare: 5 nopți; 271 RON (54.2/noapte)

Goteborg
Drum Malmo- Goteborg: 3h; 70 RON
Am vizitat muzeul local: 0 RON (studenților nu li se percepea taxă)
Drum Goteborg- Malmo: 4h și 10 min; 70 RON

Lund
Drum Malmo- Lund: 25 min; 18 RON
Am vizitat muzeul de istorie și expozițiile din casa parohială: 0 RON (Nu exista taxă)
Drum Lund- Malmo: 25 min; 18 RON

Malmo- Viborg: 6h și 30 min; 144 RON

6 mai 2019

Student în vacanță... Cât m-a costat și ce am văzut? (Partea I)

Este primul an în care de Sfintele Sărbători nu sunt acasă cu familia mea, primul an în care sunt departe de tot ce îmi este drag și cunoscut, primul an în care mă aflu într-un loc nou, în care tradițiile și obiceiurile diferă atât de mult de cele din România.

Dar totodată este și primul an în care într-un fel sau altul sunt mult mai liberă, sunt mai stăpână pe ceea ce voi face și cu cine, așa că am decis să profit la maxim de această experiență. Am hotărât împreună cu o colegă de grupă să vizităm cât mai multe locuri și să avem o vacanță activă, în care statul în pat până la ora prânzului nu este o opțiune. Ne-am îmbarcat așadar într-o călătorie de 9 zile prin diferite orașe din Danemarca și Suedia. 

1. Odense

Primul oraș vizitat a fost Odense, locul în care cu 200 de ani în urmă s-a născut Hans Christian Andersen. Un orășel mic, cu un famerc aparte și o arhitectură parcă desprinsă din povești, ne-a întâmpinat călduros să îi descoperim secretele. Am pornit așadar pe urmele pașilor marelui scriitor, prin centru, în căutarea locurilor și clădirilor la care se uita o dată însuși Hans Christian Andersen. Urmele de pași zugravite pe străduțele înguste ne-au condus de la casa în care s-a născut scriitorul, o casă mică, cu doar 3 camere, în care locuiau 20 de oameni în momentul nașterii sale, la casa în care a copilărit alături de o mamă iresponsabilă și un tată mai mult absent, dar iubitor, până la muzeul dedicat poveștilor și vieții sale. Am învățat multe despre copilăria și tinerețea scriitorului, am aflat că avea un caracter jovial și era un om charismatic și plăcut, mereu pasionat de noile invenții, mai ales în ceea ce privește fotografia (aș putea spune că la câte poze cu el există era chiar puțin narcisist), dar era în același timp foarte visător și naiv. Pentru aceast lucru stau ca mărturie relațiile sale eșuate, cu oameni prea mărunți pentru a-i înțelege dorințele și aspirațiile. 

2. Copenhaga

Copenhaga a fost următoarea noastră oprire. Nu a fost prima mea vizită în capitala Danemarcei, așa că agitația, muzica, mulțimea de oameni, clădirile cu aerul lor modern, dar în același timp nostalgic, îmi erau cunoscute. Văzusem deja celebra statuie a Micii Sirene, o sculptură fragilă și mică înfățișând o femeie ghemuită umil pe o stâncă bătută de vânt și de ploi, văzusem Rosenborgul, cu grădinile sale imense și schimbarea gărzii în fața Amalienborgului, urcasem deja în turla bisericii Mântuitorului Iisus Hristos, de unde admirasem panorama orașului, dar nu văzusem partea cea nouă a capitalei, zona canalelor, acolo unde bărcile erau mai multe decât mașnile, iar oamenii se deplasau spre centrul orașului cu ajutorul lor. Această zonă era în mare parte încă în construcții, grămezile de nisip, gardurile provizorii de sârmă și utilajele fioroase părând desprinse din imaginile postapocaliptice din filmele S.F.. Totuși am găsit în această parte, parcă uitată de haosul și agitația urbană, un loc numai bun de relaxare. 

3. Malmo

Malmo este un oraș din Suedia ce se află la doar două ore cu mașina de Copenhaga. Este un oraș intersant, extrem de colorat și plin de viață, ce păstrează ceva din arhitectura orașelor daneze, dar care diferă de acestea prin atmosfera mult mai relaxată și veselă. Străzile sunt pline de oameni, mulți turiști, mulți musulmani, mulți asiatici, o adunătură încântătoare de oameni din toate colțurile lumii. Malmo este un oraș ce pare caracterizat de cuvântul spontaneitate. Aici totul este spontan. În fața clădirii în care stăteam se afla o mică piață de legume și fructe, ce apărea în fiecare dimineață și dispârea cândva seara, niciodată la aceeași oră. În centrul orașului se organiza mereu câte un eveniment, un mic concert, o scenetă improvizată, o piață cu tarabe la care găseai mâncare din toate colțurile lumii. În Malmo ai mereu ceva nou, ceva de care nu știai ieri și pe care nu o să îl mai vezi mâine. Tot în Malmo există însă și o constantă, ceva ce va fi mereu la fel de frumos, castelul și grădinile din jur. Deși castelul în sine a fost o decepție pentru mine, clădirea maiestuoasă fiind pe jumătate clădire administrativă și pe jumătate muzeu ce nu avea nicio legătură cu regi sau regine sau oamenii înstăriți ce au locuit cândva acolo, grădina castelului, parcul, moara și râul cu apă limpede au fost o adevărată încântare. Grădina era plină de flori ce abia înfloriseră, parcul era scăldat în lumina soarelui blând, malul râului era o oază de pace și liniște, iar moara oferea un loc umbrit și ferit de restul lumii în care să te odihnești. Malmo este un oraș interesant, gălăgios și aglomerat, un oraș în care oamenii sunt spontani și relaxați, un oraș în care bicicletele sunt la loc de cinste și au străzi separate și chiar mici sensuri giratorii, un oraș pe care mi-ar plăcea să îl revăd.

4. Goteborg

Din Malmo ne-am îndreptat spre Goteborg, un loc în care ai impresia că ai ajuns cu Mașina Timpului. Tramvaie de epocă circulă nestingherite pe toate străzile orașului, alături de puținele mașini și de pietonii numeroși pentru care nu există reguli de circulație. Trotuarele sunt prea înguste, așa că oamenii își fac liniștiți loc printre vehiculele de pe partea carosabilă, împingându-se fără nicio grijă prin fața autobuzelor sau tramvaielor. Goteborgul arată ca o junglă cu prea mulți oameni și prea puțin spațiu pentru a-i încăpea pe toți. Până și clădirile par desprinse fiecare din povestea ei. Câteva clădiri amintesc de Evul Mediu, câteva par abia terminate, câteva par teleportate din Rusia comunistă, iar câtorva nu le găsești locul în nicio perioadă și în niciun loc. În Goteborg am vizitat muzeul local, am învățat despre vikingi și despre războaiele dintre danezi, suedezi și norvegieni pentru cucerirea noului oraș, înființat artificial cu scopul de a deveni o puternică fortăreață și un obstacol greu de trecut de cuceritori, orașul Goteborg. Am aflat despre misterul inimii de argint, mister ce spune astfel.

Cândva în 1800, a fost descoperit scheletul unei femei, ce avea pe piept un pandantiv sub forma unei inimi de argint. Osemintele femeii erau singurele oseminte din acea zonă, semn că nu fusese înmormântată într-un cimitir. Până aici nimic spectaculos, dar partea intrigantă vine în momentul în care arheologii au realizat că scheletul trebuie să fi fost al unei fete sau femei cu o situație materială bună, dat fiind materialul din care era confecționat pandantivul, poate era vorba chiar despre o prințesă. Și atunci de ce nu era înmormântată în cripta regală sau într-un cimitir, de ce părea că fusese pur și simplu abandonată? Ceea ce a fost și mai interesant a fost descoperirea semnelor gravat pe inimioară, patru păsări ținând un scut, semnul Caselor Regale pe o parte, iar pe cealaltă parte 3 inițiale sus, o inimă săgetată de 2 săgeți în mijloc și două inițiale jos. Medalionul a făcut înconjorul Europei pentru a se putea identifica cui aparținea scheletul. Nicio Casă Regală nu a recunoscut semnul, și deși au existat mai multe presupuneri, nimeni nu știe totuși cine a fost femeia respectivă, de ce se afla în acel loc și care fusese povestea ei.

Cu acest mister și cu explorarea trecutului suedezilor mi-am ocupat timpul și mintea în Goteborg. Muzeul era unul interactiv, unde puteai să joci diferite jocuri pentru a învăța mai multe, puteai să experimentezi o călătorie pe străzile Goteborgului în anii 1600 prin intermediul ochelarilor VR, sau să îți tragi la sorți meseria pe care ai fi avut-o în Evul Mediu, pe baza ei putând să vizitezi camerele săracilor sau bogaților.
Goteborgul a fost o aventură frumoasă, o pagină de istorie pe care am citit-o și am trăit-o cu drag.


5. Lund

Un oraș mult mai mic, Lund ne-a întâmpinat într-o dimineață devreme cu străzile liniștite, abia trezite din somn și parcurile strălucind în razele soarelui. Am mers prima oară să vedem Universitatea, Lund, fiind un cunoscut centru universitar. Am intrat într-un parc mare, cu o biserică impozantă în partea dreaptă și ceea ce părea un castel în partea stângă. Făcând înconjorul catstelului am descoperit în spatele acestuia un părculeț micuț, o oază de lumină și culoare, cu o mică fântână arteziană în centru și brazi pe margini. Părculețul era înconjurat pe trei laturi de trei clădiri din trei timpuri diferite. În stânga era Castelul, în față era o clădire albă, în stilul primilor ani din secolul trecut, iar în dreapta o clădire mai modernă, probabil din anii 90. Citind mai atent într-un ghid turistic am realizat că toate cele trei clădiri erau corpuri ale universității, plus un alt corp, pe care până atunci îl neglijasem complet, în spatele meu, închizând astfel micul părculeț pe toate cele 4 laturi. Corpul din spatele meu era tot în stilul castelului, cu un turn impozant și ferestre arcuite, cu un balcon deasupra intrării și uși masive din lemn.
După ce ne-am uitat prin prejur și am analizat atent fiecare clădire, cu frumusețea ei unică, am trecut mai departe și am vizitat muzeul. Un muzeu interesant, din nou despre istoria Suediei, dar și istoria locală, cu o parte îngrozitor de înfricoșătoare cu icoane și statui ale Sfinților deteriorate și într-o stare avansată de degradare. Muzeul nu m-a încântat prea mult. Am găsit informațiile de la parter ca fiind subiective și discriminatorii, pretinzând că poparele nordice nu erau barbare, așa cum spuneau romanii, ci exact contrariul, că romanii ar fi fost niște barbari a căror civilizație s-a părbușit din cauza creștinilor ce au pătruns în Imperiu. Etajul unu a fost plictisitor, informațiile scrise în fața exponatelor fiind numai în suedeză, însă a avut și o parte interesantă, o cameră în podeaua căreia se afla un schelet păstrat intact. Etajul doi a fost înfricoșător, iar etajul al treilea a fost interesant, pe pereți fiind expuse scheletele unor animale dispărute, dar nimic spectaculos. De asemenea exista și expoziția din biserică, o expoziție la fel de sinistră ca cea din muzeu, cu obiecte de cult degradate și multe informații netraduse în engleză. Totuși unul dintre lucrurile interesante pe care le-am citit a fost că orașul Lund a avut parte întâi de un muzeu încropit din colecțiile oamenilor înstăriți și a figurilor bisericești, un muzeu ce își avea locația în casa parohială. Abia în 1900 și ceva s-a deschis muzeul oficial, doar pentru scurt timp deoarece a venit războiul. De când s-a inaugurat și până în prezent, muzeul fusese închis de nenumărate ori din cauza războaielor, gripelor și bolilor, fiind închis pentru mai mulți ani decât fusese deschis. 
Una peste alta, Lund a fost un orășel simpatic, cu o universitate excepțional de frumoasă, la care aș vrea să studiez, un orășel liniștit, cu străduțe înguste pe care nu treceau decât foarte rar mașinile, un orășel perfect pentru o zi de relaxare și recreere.

Acestea au fost orașele pe care le-am vizitat, fiecare din ele mi-a plăcut și m-a intrigat în felul lui. 

20 mar. 2019

Comunicare

Prima temă importantă, pe care am avut-o de predat la noua facultate a avut ca subiect central comunicarea. Mi s-a părut o temă interesantă prin prisma faptului că avem nevoie de comunicare în fiecare zi și în toate aspectele vieții noastre, mi s-a părut o temă ofertantă pentru că există sute și mii de articole, cărți, ziare, videoclipuri, pe scurt materiale, despre comunicare și pentru că am impresia că oamenii comunică din ce în ce mai puțin.

De ce nu comunicăm mai mult? De ce nu ne apropiem mai mult unii de alții? Acestea sunt întrebări generale adresate oamenilor în general, nu cuiva anume, nu ție însuți, ci oamenilor, unui grup vag, nedefinit de persoane. Când mi-am pus aceleași întrebări mie mi-am găsit imediat scuze. De ce nu comunic mai mult? Păi sunt ocupată, am treabă, nu am cum să vorbesc cu toată lumea, mă sună toți, nu am timp să le răspund tuturor la aceleași întrebări. De ce nu mă apropii mai mult de cei din jurul meu? Aaaa, păi sunt în Danemarca, oamenii de aici au alte tradiții, alte obiceiuri, nu mă pot apropia de ei atât de ușor, pentru că încă nu cunosc toate regulile lor, toate cerințele minime pe care le au ei în privința străinilor. De cei din Erasmus m-am apropiat. De ce nu mă apropii mai mult? Păi stai că am și aici un răspuns. Fiecare din noi trece de vreo săptămână printr-o perioadă de nostalgie și dor de casă, așa că relațiile s-au mai răcit puțin, dar o să redevenim prieteni foarte buni imediat. Plus, limba este o problemă, pentru că engleza este a doua limbă pentru toți și nu este o limbă de care să ne fi atașat emoțional, așa că unele cuvinte își pierd din însemnătate atunci când le traducem în engleză, și prin urmare nu putem să transmitem exact ceea ce simțim. 

Mi-am găsit scuze pentru toate? Da, și încă unele plauzibile, când de fapt nu am nicio scuză. Comunicarea este cel mai simplu proces, făcut să pară imposibil de tehnologie și teama oamenilor de a fi respinși. Comunicarea este verbală și nonverbală, comunicarea poate reprezenta orice care îți transmite o informație despre o anumită persoană, dar noi am uitat să comunicăm, în indiferent ce mod. 

Ieri am auzit o povestioară care m-a pus pe gânduri și m-a făcut să realizez că noi oamenii pierdem din vedere cel mai important aspect al comunicării, sau poate îl uităm intenționat, comunicarea ne leagă unii de alții, de aduce împreună, comunicând reușim să ne încadrăm într-un grup. 

Unul dintre colegii mei ne-a povestit următoarea întâmplare amuzantă petrecută într-un supermarket. Tocmai terminase cumpărăturile, aștepta în rând la casa de marcat și își făcea calculul cât cheltuise. În spatele lui era o bătrânică. După cum ne-a descris-o el, părea genul de bătrânică din povești, micuță, cu obrăjorii roșii, părul alb ca laptele și o pereche de ochelari rotunzi, așezați puțin strâmb. El se uita la ea, cu nostalgie și îi zâmbea. Ea părea încurcată de zâmbetul lui, se tot foia, nu știa unde să își pună geanta, se uita la produsele din coș, le analiza, se întorcea cu spatele, apoi iar cu fața. Văzând acest lucru, colegul meu s-a întors cu spatele la ea, dorind să nu o încurce și mai tare de atât și și-a continuat calculele. 

Rândul înainta încet când vocea bătrânicii l-a trezit din visare. Vorbea evident în daneză, grăbită, gesticulând amplu cu ambele mâini și arătând spre ceva mai în față. Colegul meu s-a întors la ea, neștiind o boabă de daneză și din dorința de a o ajuta a început să o asculte foarte atent. Ea continua să gesticuleze și să vorbească repede, el se străduia să înțeleagă, îi urmărea fiecare mișcare, o privea drept în ochi și încerca să prindă cuvinte care să sune cât de cât cunoscut sau asemănător cu una din limbile vorbite de el. Stând atât de atent și dând uneori din cap afirmativ, bătrânica a început o dicuție amplă cu el, în daneză. 

Au râs împreună, ea la glumele ei, el doar pentru a o face pe ea să se simtă bine, ea i-a spus multe povești, dintre care el nu a înțeles niciuna, dar la care dădea din cap și spunea  „Yaa Ya”, și au comunicat așa câteva minute bune. El ne tot spunea cât de fericită era bătrânica, cum zâmbea în continuu și cum îl atingea cu duioșie pe braț. Nu îl lăsa inima să îi spună că nu înțelege nimic. Ar fi fost nepoliticos, așa că a lăsat-o să îi spună tot ce voia ea să îi spună, s-a prefăcut că înțelege fiecare cuvințel și s-a apropiat de această bătrânică, chiar dacă doar pentru o scurtă perioadă. 

La sfârșit, după ce produsele au fost scanate, el și-a luat cumpărăturile și i-a cerut vânzătorului în engleză să îi dea și bonul. În acel moment bătrânica a făcut ochii mari, a deschis gura și a rămas nemișcată. Colegul meu i-a zâmbit, i-a făcut cu mâna și a ieșit din magazin. 

Concluzia, ei au comunicat. Ea a fost fericită că cineva o ascultă, el a fost fericit să o asculte. Informația nu a fost transmisă așa cum și-ar fi dorit bătrânica, însă informația a fost transmisă. El a înțeles că ea avea nevoie de cineva care să o asculte. La început era agitată, dar apoi s-a relaxat, a început să râdă, „discuția” cu colegul meu i-a prins bine și în definitiv asta este comunicarea, ceea ce înțelegem noi despre o persoană. 

25 feb. 2019

UN Goals și cum să îți pese de ceilalți

În 1992, în Rio de Janeiro s-au strâns nu mai puțin de 178 de țări pentru a adopta planul Agenda 21, un plan ce avea ca scop protejarea mediului înconjurător și îmbunătățirea calității vieții oamenilor din zone defavorizate. 
În anul 2000, la New York, țările membre ale Organizației Națiunilor Unite (United Nations) au elaborat un nou plan de acțiune până în 2015. Acest plan avea 8 puncte principale, toate legate de reducerea sărăciei. În acel moment 36% din populația Planetei nu avea resursele de bază pentru supraviețuire, resurse ce includ hrană, apă, o casă, haine. De la 36% se dorea să se ajungă la 18%. Planuri ambițioase, mai ales pe o perioadă atât de scurtă, doar 15 ani și mai ales având în vedere că populația Planetei creștea vertiginos de la un an la altul. Și totuși ce s-a întâmplat? Ei bine, ceea ce trebuia să se întâmple, ba mai bine. Populația săracă a scăzut de la 36% la 12%. Deci planul a fost atins? Bineînțeles, ba chiar întrecut. 

În 2015 țările membre s-au adunat din nou, creând o listă de 15 noi idealuri mondiale. 
1. Fără sărăcie pe Pâmânt
2. Fără foamete
3. Sănătate și un mediu optim de viață
4. Educație de calitate
5. Egalitate între sexe
6. Ape curate
7. Energie accesibilă pentru toți
8. Locuri de muncă și dezvoltare economică
9. Industrie, inovație și infrastructură
10. Reducerea inegalităților 
11. Dezvoltarea durabilă în orașe și comunități
12. Producția și consumul responsabil
13. Acțiunea climei 
14. Viața în apă
15. Viața pe uscat
16. Pace, justiție și dreptate 

Aceste 16 țeluri trebuie atinse până în 2030. Cum? Cu ajutorul fiecăruia dintre noi. Unde-s mulți puterea crește. Doar că aici începe tărășenia. 

Înainte de a ajunge în Viborg nu am auzit de aceste idealuri, de aceste țeluri mondiale. Deși problema mediului înconjurător mă interesează și am căutat să mă informez despre reciclare, despre obiceiurile proaste în ceea ce privește consumul de produse zilnice, despre încălzirea globală, totuși nu am ajuns niciodată să dau peste această listă de obiective mondiale. Evident știm cu toții câteva din aceste obiective, de exemplu cine nu a auzit de dezvoltarea durabilă? sau de egalitatea între sexe? sau de toleranța față de cei cu disabilități? sau de reducerea sărăciei și foametei? 

Problema este că noi doar auzim, în treacăt. În școli, în licee, în facultăți nu ni se vorbește despre aceste lucruri, despre problemele mondiale. Noi, din păcate suntem preocupați doar de noi. Nu vedem că facem parte din ceva mai mult, din ceva mai amplu. Din păcate nu ni se spune ce se întâmplă la nivel mondial, iar ca să cauți tu de unul singur, cu greu ajungi la o informație venită din surse de încredere. 

În cadrul proiectului VIA Challenge am lucrat și am încercat să găsim soluții practice și posibile pentru obiectivul cu numărul 13. Am fost o echipă de 6 persoane, fiecare din noi a venit cu puțin, cu ideile și opiniile lui și am realizat un program de 2 săptămâni pentru copiii din grupa pregătitoare și clasa 0, ce se conturează în jurul ideii Cum poate un copil să ajute Planeta și mediul înconjurător? Astfel am întocmit o listă de activități prin care copiii urmau să înțeleagă ce este reciclarea și cum să nu mai arunce atât de multe lucruri la gunoi: de exemplu o jucărie stricată poate fi reparată, o sticlă de apă pe care o cumperi azi poate fi reumplută. 

Vineri am avut evaluarea. Fiecare echipă și-a prezentat proiectul și munca depusă în fața a 8 membrii ai unei comisii. După prezentare, eu mă așteptam ca aici să se încheie tot. Am avut o idee, a fost apreciată, am prezentat un prototip, dar atât, pentru că din ce știu eu, nimeni nu revizuiește programa grădinițelor și a școlilor pentru că așa au spus 6 studenți, oricât de bună ar fi ideea. 

Minune mare însă, după prezentare, într-o scurtă pauză, unul dintre membrii vine la o colegă din echipă și îi dă cartea lui de vizită. Îi spune că proiectul îi place, că ideea este foarte bună, că am răspuns la toate întrebările excelent și că el ar dori să sponsorizeze aceast program pe viitor. 
Rămăsesem cu gura căscată și nici în română nu îmi mai găseam cuvintele, când apare o doamnă, alt membru al comisiei. Ne felicită și ea, mai studiază o dată orarul făcut de noi pentru cele 2 săpătămâni de proiect și ne spune că grădinița ei ar fi încântată să înceapă din mai aceste activități. 
Deja nu mai puteam să zic nimic. Nici colegii mei nu mai știau ce să facă, eram peste măsură de fericiți și nici măcar nu se termină aici. Una dintre profesoare ne spune că în perioada practicii de o săpătmână pe care o vom avea în grădinițe sau școli, ne este permis să implementăm deja programul nostru, sau cel puțin parte din activități. 

Bineînțeles că noi nu am fost singurii care s-au ales cu sponsorizări și promisiunea că produsul nostru va fi ceva real, palpabil. Multe echipe au avut aceleași rezultate ca ale noastre. Întrebarea mea este... Oare sunt vorbe în vânt, sau acești oameni chiar vor vrea să pună în aplicare soluțiile noastre?

13 feb. 2019

Prima săptămână în Danemarca



Scrisul este o pasiune pe care voiam de foarte mult timp să o dezvolt, să încep să scriu într-un mod mai serios, să postez ceea ce scriu, însă de fiecare dată când încercam ceva sfârșeam prin a șterge tot și a renunța. De ce? Pentru că nu aveam un subiect adevărat, pentru că lucrurile de care mă agățam nu mă reprezentau și nu ajutau pe nimeni cu nimic, erau fraze goale ce sunau bine. 

Acum însă am despre ce să scriu! Am ajuns acum o săptămână în Danemarca, și aș avea nevoie de tot timpul din lume pentru a descrie cât de multe am văzut aici, cât de evoluați sunt ca societate, cât de buni sunt oamenii. Da, asocierea dintre substantivul om și adjectivul bun există și nu este o raritate așa cum este în România. 

Dar în acest articol nu vreau să vorbesc despre țară și despre cât de frumos trăiesc aici, câte facilități există și ce sistem bine pus la punct au danezii, vreau să vorbesc puțin despre facultate și despre ceea ce ne învață și ceea ce facem în cadrul Universității VIA din Viborg. 

Încă din prima zi, profesorii au insistat să lucrăm în echipă, să ne cunoaștem mai bine, să nu avem inhibiții atunci când vorbim în fața colegilor, să ne exprimăm liber și să ne spunem ideile. Sigur, acest lucru ni se spune și în România, dar este aplicat și la noi? Dacă în Danemarca dai un răspuns greșit, profesorul îți zâmbește politicos, te invită să te mai gândești, te încurajează și trece mai departe. În România, același răspuns greșit primește o încruntătură, un rânjet de superioritate în colțul gurii și după firea fiecărui profesor o jignire, un punct scăzut sau o frază ironică. Nu toți profesorii sunt așa, nu vreau să generalizeze, însă puținii care au suflet și dorință de a le arăta studenților ce înseamnă să fii om și de a-i învăța cu adevărat ceva sunt lăsați în umbră.

Revenind la facultatea din Viborg... După primele zile de acomodare, în care ni s-au explicat regulile campusului, ale Universității și detaliile tehnice, am intrat în activitatea propriu-zisă. Eu personal mă așteptam la cursuri, 6 ore în care profesorii vin și predau, câteva pauze insuficiente pentru a te muta de la o clasă la alta și apoi liber. 

Nici vorbă. În primul rând, aici orarul se schimbă săptămânal. Dacă azi ai cursul despre inovație, săptămâna viitoare în aceeași zi o să ai cursul de într-ajutorare socială. În al doilea rând aici există teme. Da, da, aproape ca în clasele primare. Ai teme în fiecare zi, nimeni nu te lasă să tragi de timp până în sesiune și să înveți totul într-o noapte. 

În plus, aici faci proiecte. Și în România făceam, binînțeles, dar nu se compară un proiect pe semestru, cu un proiect pe săptămână. 

Din prima săptămână am fost puși să lucrăm la un proiect mai mare și mai important, în cadrul întregii Universități, cu toate facultățile la olaltă, studenți internaționali și studenți danezi lucrând cot la cot. Și la ce lucrăm? Ei bine, suntem 15 echipe a câte 6 oameni, ce au de studiat, de înțeles și de rezolvat unul dintre țelurile mondiale privind Planeta noastră. Aceaste țeluri se numesc UN Goals și sunt 16 la număr. Fiecare dintre ele militează pentru rezolvarea unei probleme. Țelul numărul 1 este: fără oameni săraci până în 2030. 

În afara faptului că nu auzisem niciodată despre aceste țeluri, sub numele acesta, căci despre ele în general aveam habar, ideea proiectului mi s-a părut puțin fantezistă. Cum adică să venim noi, studenți de 20 de ani cu idei pentru a rezolva problemele Pământului? Sigur, eu am idei, dar și mai sigur nu le pot pune niciodată în practică, pentru că nu am bani, nu am suportul Guvernului, nu am influență, pe scurt ideile mele rămân la stadiul de idei. 

Ei bine, ceea ce nu am înțeles eu din prima este că exact aceasta era ideea proiectului, de a ne face să gândim la nivelul nostru. Suntem învățați să gândim la nivel înalt, să facem planuri fanteziste și să vrem ceva ce oricum, noi personal nu putem obține. Aici însă, am învățat că schimbarea începe de jos. Niciodată să nu mai spui Eu nu reciclez, pentru că oricum sunt alții care nu o fac, și oricum pădurile se taie. Eu vreau să se planteze mai mulți copaci, asta este important. Nu, important este să ajutăm cu toții, să ne dorim cu toții să ne fie mai bine și să facem cât putem fiecare. 

Proiectul în care sunt implicată își propune să creeze prototipuri ce vor fi testate la nivelul nostru, al studenților, dar care ar putea aduce beneficii și la nivel înalt. 

În concluzie, putem să schimbăm ceva doar dacă plecăm de la propria noastră persoană. Pe alții nu îi vom putea schimba niciodată, dar pe noi da. Noi suntem singurul material maleabil pe care îl putem mula după voința noastră.