Prima temă importantă, pe care am avut-o de predat la noua facultate a avut ca subiect central comunicarea. Mi s-a părut o temă interesantă prin prisma faptului că avem nevoie de comunicare în fiecare zi și în toate aspectele vieții noastre, mi s-a părut o temă ofertantă pentru că există sute și mii de articole, cărți, ziare, videoclipuri, pe scurt materiale, despre comunicare și pentru că am impresia că oamenii comunică din ce în ce mai puțin.
De ce nu comunicăm mai mult? De ce nu ne apropiem mai mult unii de alții? Acestea sunt întrebări generale adresate oamenilor în general, nu cuiva anume, nu ție însuți, ci oamenilor, unui grup vag, nedefinit de persoane. Când mi-am pus aceleași întrebări mie mi-am găsit imediat scuze. De ce nu comunic mai mult? Păi sunt ocupată, am treabă, nu am cum să vorbesc cu toată lumea, mă sună toți, nu am timp să le răspund tuturor la aceleași întrebări. De ce nu mă apropii mai mult de cei din jurul meu? Aaaa, păi sunt în Danemarca, oamenii de aici au alte tradiții, alte obiceiuri, nu mă pot apropia de ei atât de ușor, pentru că încă nu cunosc toate regulile lor, toate cerințele minime pe care le au ei în privința străinilor. De cei din Erasmus m-am apropiat. De ce nu mă apropii mai mult? Păi stai că am și aici un răspuns. Fiecare din noi trece de vreo săptămână printr-o perioadă de nostalgie și dor de casă, așa că relațiile s-au mai răcit puțin, dar o să redevenim prieteni foarte buni imediat. Plus, limba este o problemă, pentru că engleza este a doua limbă pentru toți și nu este o limbă de care să ne fi atașat emoțional, așa că unele cuvinte își pierd din însemnătate atunci când le traducem în engleză, și prin urmare nu putem să transmitem exact ceea ce simțim.
Mi-am găsit scuze pentru toate? Da, și încă unele plauzibile, când de fapt nu am nicio scuză. Comunicarea este cel mai simplu proces, făcut să pară imposibil de tehnologie și teama oamenilor de a fi respinși. Comunicarea este verbală și nonverbală, comunicarea poate reprezenta orice care îți transmite o informație despre o anumită persoană, dar noi am uitat să comunicăm, în indiferent ce mod.
Ieri am auzit o povestioară care m-a pus pe gânduri și m-a făcut să realizez că noi oamenii pierdem din vedere cel mai important aspect al comunicării, sau poate îl uităm intenționat, comunicarea ne leagă unii de alții, de aduce împreună, comunicând reușim să ne încadrăm într-un grup.
Unul dintre colegii mei ne-a povestit următoarea întâmplare amuzantă petrecută într-un supermarket. Tocmai terminase cumpărăturile, aștepta în rând la casa de marcat și își făcea calculul cât cheltuise. În spatele lui era o bătrânică. După cum ne-a descris-o el, părea genul de bătrânică din povești, micuță, cu obrăjorii roșii, părul alb ca laptele și o pereche de ochelari rotunzi, așezați puțin strâmb. El se uita la ea, cu nostalgie și îi zâmbea. Ea părea încurcată de zâmbetul lui, se tot foia, nu știa unde să își pună geanta, se uita la produsele din coș, le analiza, se întorcea cu spatele, apoi iar cu fața. Văzând acest lucru, colegul meu s-a întors cu spatele la ea, dorind să nu o încurce și mai tare de atât și și-a continuat calculele.
Rândul înainta încet când vocea bătrânicii l-a trezit din visare. Vorbea evident în daneză, grăbită, gesticulând amplu cu ambele mâini și arătând spre ceva mai în față. Colegul meu s-a întors la ea, neștiind o boabă de daneză și din dorința de a o ajuta a început să o asculte foarte atent. Ea continua să gesticuleze și să vorbească repede, el se străduia să înțeleagă, îi urmărea fiecare mișcare, o privea drept în ochi și încerca să prindă cuvinte care să sune cât de cât cunoscut sau asemănător cu una din limbile vorbite de el. Stând atât de atent și dând uneori din cap afirmativ, bătrânica a început o dicuție amplă cu el, în daneză.
Au râs împreună, ea la glumele ei, el doar pentru a o face pe ea să se simtă bine, ea i-a spus multe povești, dintre care el nu a înțeles niciuna, dar la care dădea din cap și spunea „Yaa Ya”, și au comunicat așa câteva minute bune. El ne tot spunea cât de fericită era bătrânica, cum zâmbea în continuu și cum îl atingea cu duioșie pe braț. Nu îl lăsa inima să îi spună că nu înțelege nimic. Ar fi fost nepoliticos, așa că a lăsat-o să îi spună tot ce voia ea să îi spună, s-a prefăcut că înțelege fiecare cuvințel și s-a apropiat de această bătrânică, chiar dacă doar pentru o scurtă perioadă.
La sfârșit, după ce produsele au fost scanate, el și-a luat cumpărăturile și i-a cerut vânzătorului în engleză să îi dea și bonul. În acel moment bătrânica a făcut ochii mari, a deschis gura și a rămas nemișcată. Colegul meu i-a zâmbit, i-a făcut cu mâna și a ieșit din magazin.
Concluzia, ei au comunicat. Ea a fost fericită că cineva o ascultă, el a fost fericit să o asculte. Informația nu a fost transmisă așa cum și-ar fi dorit bătrânica, însă informația a fost transmisă. El a înțeles că ea avea nevoie de cineva care să o asculte. La început era agitată, dar apoi s-a relaxat, a început să râdă, „discuția” cu colegul meu i-a prins bine și în definitiv asta este comunicarea, ceea ce înțelegem noi despre o persoană.
